TRADIȚIE – ONOARE – VOCAȚIE

O problemă vitală a medicinei militare românești a fost și este învățâmântul – formarea și perfecționarea cadrelor medicale din armată.

Desigur că în Antichitate și în Evul Mediu învățământul medical militar nu a fost o preocupare a diriguitorilor noștri de atunci; chiar medicina ce se practica în campaniile militare era mai mult o încropire provizorie. Deoarece la noi nu exista nicio formă de învățământ medical (civil sau militar), cadrele medicale superioare erau aduse din alte țări, îndeosebi din Italia, Franța, Germania, Austria sau Grecia, în Evul Mediu; fiecare domnitor și mulți dintre boieri angajau astfel de medici străini pentru anumite probleme de sănătate sau pe un termen mai lung. Dar grosul oștirii era deservit de către vraci, doftoroi, felceri, toți fără școală, autohtoni – mai puțin costisitori și mai mulți, care erau luați la război odată cu ceilalți militari din satele și târgurile unde locuiau sau activau.

De pe la anii 1800 începe să se simtă un nou suflu în țările românești: occidentalizarea, ce s-a făcut odată cu scăderea influenței turce și cu importul de ideologie de la Paris, Berlin, Viena, Roma. Aceste mutații din societate s-au propagat și asupra medicinei militare, care începe să se racordeze mai activ de acum la ceea ce se întâmpla în Occident – din această perioadă datează și începuturile învățământului medico-militar românesc.

lustrație cu primul sediu al „Spitalului Oștirii”, mănăstirea construită la 1594 de Mihai Viteazul – sediu ad-hoc al primei forme de învățământ medical militar românesc.

În anul 1831 ia ființă Spitalul Oștirii Mihai Vodă din București – actualul Spital Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila”. El devine rapid cel mai important for medical al armatei române și o instituție de frunte a medicinei și științei românești. Problema cea mai importantă era crearea de cadre medicale, în special medici. Lipsa de personal medical autohton a determinat conducerea armatei să angajeze în cadrul acestui spital mai ales medici străini, dar, pe lângă aceștia se vor forma cadre medicale medii – avem aici germenii învățământului medico-militar românesc. Astfel, în acest spital a funcționat – la început fără vreo reglementare anume, o Școală de felceri – subchirurgi, frecventată de tineri aparținând Strajei Pământești (armata) și care ulterior constituiau personalul mediu al lazaretelor. Din 1842, la propunerea medicului Nicolae Kretzulescu se instituționalizează această Școală de felceri sub conducerea doctorului Gheorghe Polizu.

Și în cealaltă capitală, la Iași, în vara lui 1831, se pun bazele unui spital militar (astăzi Spitalul Clinic Militar de Urgenţă Iaşi).

În jurul anului 1830 se înființează o Şcolă de Felceri și de Subfarmaciști și la Craiova. Aceste școli aveau ca profesori medici militari și pregăteau tineri trimiși din armată ce puteau dobândi grade de subofițeri și specialitatea militară medicală medie – sanitari, felceri, subfarmaciști. Programul din aceste școli era mai ales unul practic. Personalul medical superior era adus sau școlarizat în continuare din străinătate, deci nu existau medici-ofițeri români, pregătiţi în țară, maximul pentru un pământean fiind gradul de subofițer și pregătirea medicală medie. Dar, foarte important de subliniat este că unii dintre fiii boierilor români au început să se orienteze în efectuarea de studii medicale la Paris, Berlin, Viena ori Roma.

Sigur, cea mai bună achiziție dintre medicii aduși vreodată din străinătate de către domnitorii români a fost Carol Davila. Acest străin va ajuta ca nimeni altul la „românizarea” medicinei noastre, prin instituționalizarea ei la standarde (aproape) occidentale și prin înființarea primei școli pentru medici din România. Între anii 1853 – 1884, cât a activat la noi, se vorbește pe bună dreptate de epoca lui Davila, atât în medicina civilă cât și în cea militară. Una dintre realizările sale cele mai importante a fost dezvoltarea învățământului medical, construind din aproape în aproape, un sistem de învățământ medical militar și civil performant.

A început cu ceea ce deja exista: a reorganizat Școala Ostășească de Chirurgie de la Spitalul Oștirii din București împreună cu Nicolae Kretzulescu – reținem ca reper data de 4 decembrie 1855. Trei luni mai târziu aceasta se transformă în Școala Secundară de Chirurgie, cu program teoretic-liceal și sanitar-militar, dotată cu bibliotecă și muzeu anatomic. În epocă era mai cunoscută sub numele de Școala lui Davila. Școlarizarea era de patru ani și organizarea după model francez. Acum existau - în incinta spitalului - și câteva încăperi special destinate predării. Cifra de școlarizare era de cincizeci de elevi sanitari, dintre care jumătate erau destinați armatei, iar cealaltă jumătate, pentru medicina civilă.

Planșă din “Manualul pentru învățătura soldaților în campania sanitară” elaborat de primul comandant al spitalului militar ieșean, Iacob Czihak

În anul 1857, când adversarii filoruși ai lui Davila fac demersuri pentru închiderea școlii motivând probleme financiare, Davila se adresează guvernului francez (!), care se obligă să mențină școala pe cheltuiala sa. Atunci, caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un Opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții. Profitând de acest moment, Davila nu se mărginește la continuarea școlii secundare, ci o transformă pe 16 august 1857, în facultate, numită Școala Națională de Medicină și Farmacie. Așadar, Școala Națională de Medicină și Farmacie, de pe lângă Spitalul Oștirii Mihai Vodă este prima formă de învățământ superior medical românesc ce pregătea ofițeri – medici, farmaciști și veterinari – ca și personal medical superior pentru spitalele civile. Școala avea o durată de opt ani, din care cinci de studii și trei de practică. Se obține echivalarea diplomelor școlii cu cele eliberate de facultățile din Franța sau Italia, absolvenții putând fi trimiși la doctorate în aceste țări, ulterior și în altele. În scurt timp Școala Națională de Medicină și Farmacie devine cea mai importantă instituție de învățământ superior de profil din zonă, ea fiind frecventată și de elevi din Moldova, Transilvania sau de la sud de Dunăre. În sfârșit, exista o școală superioară de medicină românească și important pentru istoria medicinii militare românești este că ea a fost una militară.

Student la medicină militară - 1859

La 1 septembrie 1859 se împlinea un vis: cu ocazia festivității de închidere a manevrelor militate din Tabăra de la Florești-Prahova, zece elevi ai Școlii Naționale de Medicină și Farmacie ce se aflau încartiruiți aici sunt ridicați la rangul de medic de batalion clasa II – asimilat gradului de sublocotenent. Erau primii medici militari români – născuți și școlarizați în România.

În 1859 școlala își schimbă reședința, urmând spitalul militar. Din anul 1860 se începe trimiterea absolvenților Școlii Naționale de Medicină și Farmacie în străinătate (Franța, Italia), cu bursă, pentru a-și continua studiile.

Ca urmare a dezvoltărilor din medicina militară, la 21 august 1862, prin Înaltul Decret Domnesc numărul 4629 a luat ființă Corpul Ofițerilor Sanitari din Armată, atestându-se astfel medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare. Se recunoștea o situație de fapt și se crea cadrul dezvoltării în continuare a medicinii militare. Data de 21 august devine Ziua Medicinei Militare din România.

Cum am mai afirmat, medicina militară era locomotiva medicinii civile în acea perioadă. În 22 noiembrie 1869 se face un nou pas înainte: se înființează Facultatea de Medicină din București, ca dezvoltare a mai vechii Școli Naționale de Medicină și Farmacie. Așadar, învățământul medical românesc de la București a avut începuturile strâns legate de medicina militară. Construcția clădirii Facultății de Medicină din București a fost complet terminată abia în 1903, când s-a facut și inaugurarea statuii medicului inspector general Carol Davila, așezată în fața facultății ce poartă numele maestrului (statuia este opera valoroasă a lui Carol Storck).

Statuia medicului inspector general Carol Davila

În octombrie 1872, împăratul Franz Iosif a creat (în condiții specifice Imperiului Austro-Ungar), Universitatea din Cluj, din care făcea parte și Facultatea de Medicină. Din Facultatea de Medicină Cluj se va înființa, în 1945, Facultatea de Medicină Târgu Mureș, numită azi Universitatea de Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi Tehnologie, „George Emil Palade” Târgu Mureș. În 1879 se înființează Facultatea de Medicină de la Iași.

Odată cu restructurările din 1869, prilejuite de înființarea Facultății de Medicină din București, armata nu mai controla ca înainte această instituție și apar probleme în școlarizarea medicilor militari.

Generalul medic academician Zaharia Petrescu

Din 1871 se obține aprobarea ca la Facultatea de Medicină din București să se școlarizeze în fiecare an de studii câte doisprezece stipendiști ai Ministerului de Război, dar metoda este curând abandonată. Urmează alte două încercări nereușite, în 1884 și 1892 (între timp, la 1882, se promulgase o Lege a Serviciului Sanitar al Armatei), de a școlariza medici pentru armată. Totuși, anul 1884 este considerat în mod tradițional anul întemeierii Institutului Medico-Militar – Decret Regal nr. 2824 din decembrie 1883, publicat in Monitorul Oficial nr. 2 din 23 ianuarie 1884. Acum se întocmește și un Regulament de Ordine Interioară al Institutului, iar comanda este dată generalului medic academician Zaharia Petrescu.

Modelul de funcțioanare era o adaptare a institutelor medico-militare prusace și austriece. Pentru un timp instituția a purtat denumirea de Internat Medico-Militar și școlariza doar subofițeri (elevi interni).

În sfârșit, începând cu anul universitar 1897-1898 a început să funcționeze - fără întrerupere - Institutul Medico-Militar din București ca instituție de pregătire a ofițerilor medici, într-o clădire nouă – cea actuală, cu medicul general academician Zaharia Petrescu ca și comandant, succedat în 1899 de generalul medic Athanasie Demosthen.

Institutul funcționa tot pe lângă Spitalul Militar Central București (numit așa din 1859), iar din 1910 este subordonat direct Ministerului de Război – un nou pas înainte. Ca și în zilele noastre, studenții militari făceau pregătirea medicală la Facultatea de Medicină iar cea medico-militară în acest Institut Sanitar Militar. Disciplinele specifice de pregătire medico-militară erau: Legi și regulamente medico-militare, Igienă militară, Medicină operatorie și Anatomie topografică, Bolile armatelor, Epidemiologie clinică și oftalmologică, Bandaje și aparate de fractură. Studenții militari aveau o uniformă de culoare neagră și chipiul de culoare roșie.

Generalul medic Athanasie Demosthen

Între 1892-1897 a funcționat un Institut Medico-Militar și la Iași pe lângă spitalul militar de acolo.

Iată o fotografie cu personalul Institutului Sanitar Militar de la 1902 – aceeași locație (lângă Gara de Nord) și clădire centrală ca în zilele noastre:

Personalul “Institutului Sanitar Militar” - 1902

Până în anul 1914, institutul a dat armatei 322 medici și chirurgi, 20 farmaciști, 29 veterinari. Din 1916 Institutul Medico-Militar și-a încetat activitatea timp de doi ani iar studenții au fost încadrați în diferite funcții pe front.

Pentru subofițeri (ca și în întreaga armată română), nu exista încă o ierarhie a gradelor militare în accepțiunea de azi. Nu exista nicio școală specială pentru ei. Subofițerii erau sanitari, subchirurgi, subfarmaciști, veterinari și proveneau din militarii care rămâneau în armată după satisfacerea stagiului militar și care se școleau practic pe lângă medici. Soldații și gradații din formațiunile medicale erau infirmieri, brancardieri, îngrijitori de cai, auxiliari.

În perioada interbelică, Institutul Sanitar Militar cunoaște o creștere a numărului de studenți datorită avantajelor ce le oferea, avantaje oferite pentru sporirea numărului de medici militari care se dovedise neîndestulăror în Primul Război Mondial. În noiembrie 1920 se înființează Secțiile din Cluj și Iași ale Institutului Medico-Militar București, care însă nu vor funcționa decât trei ani. Așadar, în acești trei ani funcționa câte o formă de învățământ medico-militar pe lângă toate facultățile de medicină din România Mare: București, Iași și Cluj. Prin legea publicată în Monitorul Oficial numărul 83, din 1921 se adoptă denumirea de Institutul Sanitar Militar. În 1926 se produce o reorganizare a institutului, iar în 1929 primește drapelul de luptă. În institut se făceau acum și cursuri de perfecționare pentru ofițerii sanitari. Din donațiile personalului se ridică în curtea instituției o statuie ce comemorează eroii institutului căzuți în Războiul de Reîntregire.

Ca în toată armata, în perioada interbelică, se renunță la filiera de provenire a subofițerilor și maiștrilor din gradați și se crează o Școală de Subofițeri Sanitari, o Școală de Veterinari Militari și o Școală de Maiștrii în Aparate Ortopedice și Instrumente pentru Serviciul Sanitar, toate la București.

Statuia comemorativă a eroilor institutului căzuți în Războiul de Reîntregire

Absolvenți ai “Institutul Sanitar Militar” defilând cu ocazia avansării lor

Ca și în anteriorul Război Mondial, în 1941 personalul Institutului Sanitar Militar este mobilizat pentru front, funcționând ca instituție doar cu o redusă structură organizatorică. La 4 aprilie 1944 clădirea Institutului a fost lovită și avariată serios de două bombe de aviație.

Din 1951 se revine la denumirea de Institutul Medico-Militar iar în 1976 denumirea se schimbă în Facultatea de Medicină Militară București.

După al Doilea Război Mondial pregătirea subofițerilor sanitari s-a făcut la Focșani, activitățile profesorale medicale fiind asigurate de către medicii spitalului militar din garnizoană.

În anul 1987 Facultatea de Medicină Militară București se desființează, optându-se pentru soluția filierei indirecte – se întrerupea astfel o lungă și rodnică tradiție.

Din toamna lui 1990 se redeschide această prodigioasă instituție de învățământ superior medico-militară, cu numele Institutul Medico-Militar și se înființează Secția de Pregătire Medico-Militară Târgu Mureș, componentă a Institutului Medico-Militar Bucureşti, prin Hotărârea nr. 585 din 21 mai 1990, privind înființarea Institutului Medico-Militar, emitent Guvernul României, apărută în Monitorul Oficial nr. 235 din 23 septembrie 1992. „Guvernul României hotărăște: art. 1. Pe data prezentei hotărâri se înființează Institutul Medico-Militar, ca instituție militară de învățământ superior, subordonată Ministerului Apărarii Naționale, având sediul în municipiul București și o secție în municipiul Târgu-Mureș.”

Din noiembrie 2003, denumirea instituției târgmureșene se schimbă în Catedra de Pregătire Medico-Militară Târgu Mureș şi revine la denumirea de Secţia de Pregătire Medico-Militară Târgu Mureş, din 2019.

În 2007 absolvă prima promoție de medici militari în care au fost și fete (în perioada de după al Doilea Război Mondial s-au mai școlarizat fete, dar sporadic).

Promoția 2013 a Institutului Medico-Militar

La nivel național, învățământul medico-militar s-a desfăşurat, până în anul 2014, la București, precum și la două instituții subordonate: Catedra de Pregătire Medico-Militară Târgu Mureş, respectiv Secția de Instruire și Perfecționare Medico-Militară Focșani. Din 2014, Secția de Instruire și Perfecționare Medico-Militară Focșani, care pregăteşte subofiţeri sanitari, a intrat în subordinea Centrului de Cercetăti Ştiinţifice Medico-Militare.

Personalul, studenţii şi ofiţerii studenţi ai Institutului Medico-Militar au participat la diverse exerciţii militare, precum: „Medex 2013”, „Saber Guardian 2017”, „Eu ModEX”, în 2018 „Vigorous Warrior 2019” ş.a., exerciţii naţionale, multinaţionale cu focus medical, sub egida NATO, UE.

Exerciţiul militar „Vigorous Warrior”, Câmpia Turzii, 2019

În prezent, Institutul Medico-Militar asigură formarea medicilor militari pe filieră directă, pentru întreg sistemul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din România. Cifra de şcolarizare este variabilă, modificându-se de la an la an, în funcţie de necesarul de personal din sistem. Pe lângă activitatea din țară, personalul medical militar din toate specialitățile medicale, participă activ în teatrele de operaţii, unde România este angajată faţă de statele membre NATO, UE sau ONU, ducând mai departe prețioasele tradiții ale medicinei militare românești.

Ediţia a XXIII-a a Congresului Ştiinţific Internaţional pentru Studenţi, Tineri Doctori şi Farmacişti MARISIENSIS – Târgu Mureş, 2019

Echipa feminină de volei a Institutului Medico-Militar, locul I la campionatul sportiv militar de profil – martie 2019

Studenţii Institutului Medico-Militar, dincolo de programul de pregătire militară şi profesională sunt angrenaţi în diverse acţiuni de voluntariat, competiţii sportive, participă şi organizează simpozioane şi congrese de specialitate, atât în ţară, cât şi în străinătate şi nu de puţine ori efortul lor este încununat cu înalte distincţii medicale, militare şi sportive.

Institutul se află în prezent în subordinea Direcţiei Medicale a Ministerului Apărării Naţionale şi este o unitate de elită a învăţământui superior de stat, cu sediul în Bucureşti, ce cuprinde: Catedra de Pregătire şi Perfecţionare Medico-Militară Bucureşti şi Secţia de Pregătire Medico-Militară Târgu Mureş, iar la comanda sa, începând cu data de 15 august 2016, se află col. med. conf. univ. dr. Mihail-Silviu Tudosie.

Din anul 2017, Detaşamentul de studenţi ai Institutului Medico-Militar, în frunte cu comandantul unităţii,

col. med. conf. univ. dr. Mihail-Silviu Tudosie, participă la Parada militară de Ziua Naţională a României

Având în vedere necesitatea prevenirii şi combaterii răspândirii infecţiei cu noul tip de coronavirus, SARS-CoV-2, personal militar medical încadrat la Institutul Medico-Militar a fost implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea şi tratamentul pacienţilor cu COVID-19, în unităţile sanitare publice din afara sistemului naţional de apărare, iar studenţi şi ofiţeri studenţi au asigurat, pe bază de voluntariat, serviciul telefonic TELVERDE, pus la dispoziţia populaţiei, de către Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti, pe timpul stării de urgenţă.

Cronologia de mai sus reprezintă un omagiu adus tuturor acelora care au contribuit la rezultatele excepţionale pe care medicii militari români le-au obţinut de-a lungul timpului.

Dincolo de greutăţile inerente a existat un statornic spirit al datoriei, încrederea în oameni şi edificarea unei atmosfere favorabile comunicării şi coeziunii.

În prezent, personalul militar şi civil din unitate răspunde cu profesionalism tututor activităţilor din planul instrucţiei, de aşa natură încât misiunea unităţii să fie îndeplinită în cele mai bune condiţii.

Institutul Medico-Militar

TRADIȚIE – ONOARE – VOCAȚIE

Instituții interne

Instituții externe