Motto: “TRADIŢIE – ONOARE - VOCAŢIE”
 

O problemă vitală a medicinii militare româneşti a fost şi este învăţâmântul – formarea şi perfecţionarea cadrelor medicale din armată.

Desigur că în Antichitate şi în Evul Mediu învăţământul medical militar nu a fost o preocupare a diriguitorilor noştri de atunci; chiar medicina ce se practica în campaniile militare era mai mult o încropire provizorie. Deoarece la noi nu exista nicio formă de învăţământ medical (civil sau militar), cadrele medicale superioare – medicii – erau aduse din alte ţări, îndeosebi din părţile Italiei, Franţei, Germaniei, Austriei sau ale Greciei, în Evul Mediu; fiecare domnitor şi mulţi dintre boieri angajau astfel de medici străini pentru anume probleme de sănătate sau pe un termen mai lung. Dar grosul oştirii era deservit de către vraci, doftoroi, felceri, toţi fără şcoală, autohtoni – mai puţin costisitori şi mai mulţi, care erau luaţi la război odată cu ceilalţi militari din satele şi târgurile unde locuiau sau activau.

De pe la anii 1800 începe să se simtă un nou suflu în ţările româneşti: occidentalizarea, ce s-a făcut odată cu scăderea influenţei turce şi cu “importul de ideologie” de la Paris, Berlin, Viena, Roma. Aceste mutaţii din societate s-au propagat şi asupra medicinii militare care începe să se racordeze mai activ de acum la ceea ce se întâmpla în Occident – din această perioadă datează şi începuturile învăţământului medico militar românesc.

Sediul Spitalului Ostirii - 1594
Ilustraţie cu primul sediu al „Spitalului Oştirii”, mănăstirea construită la 1594 de Mihai Viteazul – sediu ad-hoc al primei forme de învăţământ medical militar românesc.

În anul 1831 ia fiinţă Spitalul Oştirii “Mihai Vodă” din Bucureşti – actualul “Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central Doctor Carol Davila”. El devine rapid cel mai important for medical al armatei române şi o instituţie de frunte a medicinii şi ştiinţei româneşti. Problema cea mai importantă era crearea de cadre medicale, în special medici. Lipsa de personal medical autohton a determinat conducerea armatei să angajeze în cadrul acestui spital mai ales medici străini, dar, pe lângă aceşti medici se vor forma cadre medicale medii – avem aici germenii învăţământului medico militar românesc. Astfel în acest spital a funcţionat – la început fără vreo reglementare anume, o “Şcoală de felceri” – subchirurgi, frecventată de tineri aparţinând “Strajei Pământeşti” (armata) şi care ulterior constituiau personalul mediu al lazaretelor. Din 1842, la propunerea medicului Nicolae Cretzulescu se instituţionalizează această “Şcoală de felceri” sub conducerea doctorului Gheorghe Polizu.

Şi în cealaltă capitală, la Iaşi, în vara lui 1831 se pun bazele unui spital militar (numit azi, “Iacob Czihak”).

manualMed
Planşă din “Manualul pentru învăţătura soldaţilor în campania sanitară” elaborat de primul comandant al spitalului militar ieşean, Iacob Czihak

În jurul anului 1830 se înfiinţează şcolă de felceri şi de subfarmacişti şi la Craiova. Aceste şcoli  aveau ca profesori medici militari şi pregăteau tineri trimişi din armată ce puteau dobândi grade de subofiţeri şi specialitatea militară medicală medie – sanitari, felceri, subfarmacişti. Programul din aceste şcoli era mai ales unul practic. Personalul medical superior era adus sau şcolarizat în continuare din străinătate, deci nu existau medici-ofiţeri români, şcolarizaţi în ţară, maximul pentru un pământean fiind gradul de subofiţer şi pregătirea medicală medie. Dar foarte important de subliniat este că unii dintre fii boierilor români au început să se orienteze în efectuarea de studii medicale la Paris, Berlin, Viena ori Roma.

Sigur cea mai bună “achiziţie” dintre medicii aduşi vreodată din străinătate de către domnitorii români a fost Carol Davila. Acest străin va ajuta ca nimeni altul la “românizarea” medicinii noastre prin instituţionalizarea ei la standarde (aproape) occidentale şi prin înfiinţarea primei şcoli pentru medici în România. Între anii 1853 – 1884, cât a activat la noi, se vorbeşte pe bună dreptate de “epoca lui Davila”, atât în medicina civilă cât şi în cea militară. Una dintre realizările sale cele mai importante a fost dezvoltarea învăţământului medical, construind din aproape în aproape, un sistem de învăţământ medical militar şi civil performant.

A început cu ceea ce deja exista: a reorganizat “Şcoala Ostăşească de Chirurgie” de la “Spitalul Oştirii” din Bucureşti împreună cu Nicolae Kretzulescu – reţinem ca reper data de 4 decembrie 1855; trei luni mai târziu aceasta se transformă în „Şcoala Secundară de Chirurgie” cu program teoretic-liceal şi sanitar-militar, dotată cu bibliotecă şi muzeu anatomic. În epocă era mai cunoscută sub numele de “Şcoala lui Davila”. Şcolarizarea era de patru ani şi organizarea după model francez. Acum existau în incinta spitalului şi câteva încăperi special destinate predării. Cifra de şcolarizare era de cincizeci de elevi sanitari, dintre care jumătate erau destinaţi anume armatei, ceilalţi pentru medicina civilă.

copertamanual

În anul 1857, când adversarii filoruşi ai lui Davila fac demersuri pentru închiderea şcolii motivând probleme financiare, acesta se adresează guvernului francez (!), care se obligă să menţină şcoala pe cheltuiala sa. Atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un “Opis domnesc” pentru menţinerea tinerei instituţii. Profitând de acest moment, Davila nu se mărgineşte la continuarea şcolii secundare ci o transformă pe 16 august 1857 în facultate, numită “Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie”. Aşadar “Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie” de pe lângă “Spitalul Oştirii Mihai Vodă” este prima formă de învăţământ superior medical românesc ce pregătea ofiţeri – medici, farmacişti şi veterinari – ca şi personal medical superior pentru spitalele civile. Şcoala avea o durată de opt ani, din care cinci de studii şi trei de practică. Se obţine echivalarea diplomelor şcolii cu cele eliberate de facultăţile din Franţa sau Italia, absolvenţii putând fi trimişi la doctorate în aceste ţări, ulterior şi în altele. În scurt timp “Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie” devine cea mai importantă instituţie de învăţământ superior de profil din zonă, ea fiind frecventată şi de elevi din Moldova, Transilvania sau de la sud de Dunăre. În sfârşit exista o şcoală superioară de medicină românească şi important pentru istoria medicinii militare româneşti este că ea a fost una militară!

student1859
Student la medicină militară - 1859 -

La 1 septembrie 1859 se împlinea un vis: cu ocazia festivităţii de închidere a manevrelor militate din Tabăra de la Floreşti-Prahova zece elevi ai „Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie” ce se aflau încartiruiţi aici sunt ridicaţi la rangul de medic de batalion clasa II – asimilat gradului de sublocotenent. Erau primii medici militari români – născuţi şi şcolarizaţi în România. Mai jos putem vedea un student la medicină miltară din acele vremi:

În 1859 şcolala îşi schimbă reşedinţa, urmând spitalul militar. Din anul 1860 se începe trimiterea absolvenţilor „Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie” în străinătate (Franţa, Italia), cu bursă, pentru a-şi continua studiile.

Ca urmare a dezvoltărilor din medicina militară, la 21 august 1862, prin “Înaltul Decret Românesc numărul 4629” a luat fiinţă “Corpul Ofiţerilor Sanitari din Armată”, atestându-se astfel medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătăţii efectivelor militare. Se recunoştea o situaţie de fapt şi se crea cadrul dezvoltării în continuare a medicinii militare. Data de 21 august este Ziua Medicinii Militare din România.

StatuieDavila
Statuia medicului inspector general Carol Davila

Cum am mai afirmat, medicina militară era “locomotiva” medicinii civile în acea perioadă. În 22 noiembrie 1869 se face un nou pas înainte: se înfiinţează “Facultatea de Medicină din Bucureşti” ca dezvoltare a mai vechii “Şcoli Naţionale de Medicină şi Farmacie”. Aşadar învăţământul medical românesc de la Bucureşti a avut începuturile strâns legate de medicina militară. Construcţia clădirii “Facultăţii de Medicină din Bucureşti” a fost complet terminată abia în 1903 când s-a facut şi inaugurarea statuii medicului inspector general Carol Davila, aşezată în faţa facultăţii ce poartă numele maestrului (statuia este opera valoroasă a lui Carol Storck).

În octombrie 1872 împăratul Franz Iosif a creat (în condiţii specifice Imperiului Austro-Ungar) “Universitatea din Cluj”, din care făcea parte şi  “Facultatea de  Medicină”. Din “Facultatea de Medicină Cluj” se va înfiinţa în 1945 “Facultatea de Medicină Târgu Mureş”, numită azi “Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş”. În 1879 se înfiinţează “Facultatea de Medicină de la Iaşi”.

Odată cu restructurările din 1869 prilejuite de înfiinţarea “Facultăţii de Medicină din Bucureşti”, armata nu mai controla ca înainte această instituţie şi au apărut probleme în şcolarizarea medicilor militari.

Petrescu
Generalul medic academician Zaharia Petrescu

Din 1871 se obţine aprobarea ca la „Facultatea de Medicină din Bucureşti” să se şcolarizeze în fiecare an de studii câte doisprezece “stipendişti” ai Ministerului de Război, dar metoda este curând abandonată. Urmează alte două încercări nereuşite, în 1884 şi 1892 (între timp, la 1882, se promulgase o „Lege a Serviciului Sanitar al Armatei”) de a şcolariza medici pentru armată. Totuşi anul 1884 este considerat în mod tradiţional anul întemeierii „Institutului Medico Militar” – „Decret Regal numărul 2824” din decembrie 1883 publicat in „Monitorul Oficial numărul 2” din 23.01.1884. În 1884 se întocmeşte şi un „Regulament de Ordine Interioară al Institutului”, iar comanda este dată generalului medic academician Zaharia Petrescu:

Modelul de funcţioanare era o adaptare a institutelor medico militare prusace şi austriece. Pentru un timp instituţia a purtat denumirea de „Internat Medico Militar” şi şcolarizează doar subofiţeri (elevi „interni”).

demosten
Generalul medic Athanasie Demosthen

În sfârşit, începând cu anul universitar 1897-1898 a început să funcţioneze fără întrerupere “Institutul Medico Militar” din Bucureşti ca instituţie de pregătire a ofiţerilor medici, într-o clădire nouă – cea actuală, cu medicul general academician Zaharia Petrescu ca şi comandant, succedat în 1899 de generalul medic Athanasie Demosthen:

Institutul funcţiona tot pe lângă „Spitalul Militar Central Bucureşti” (numit aşa din 1859), iar din 1910 este subordonat direct Ministerului de Război – un nou pas înainte. Ca şi în zilele noastre, studenţii militari făceau pregătirea medicală la “Facultatea de Medicină” iar cea medico-militară în acest “Institut Sanitar Militar”. Disciplinele specifice de pregătire medico-militară erau: „Legi şi regulamente medico-militare”, „Igienă militară”, „Medicină operatorie şi anatomie topografică”, „Bolile armatelor”, „Epidemiologie clinică şi oftalmologică”, „Bandaje şi aparate de fractură”. Studenţii militari aveau o uniformă de culoare neagră şi chipiul de culoare roşie.

Între 1892-1897 a funcţionat un „Institut Medico-Militar” şi la Iaşi pe lângă spitalul militar de acolo.

Iată o fotografie cu personalul “Institutului Sanitar Militar” de la 1902 – aceiaşi locaţie (lângă Gara de Nord) şi clădire centrală ca în zilele noastre:
 

IMM1902
Personalul “Institutului Sanitar Militar” - 1902
 

Până la 1914 institutul a dat armatei 322 medici şi chirurgi, 20 farmacişti, 29 veterinari. Din 1916 „Institutul Medico-Militar” şi-a încetat activitatea timp de doi ani iar studenţii au fost încadraţi în diferite funcţii pe front.

Pentru subofiţeri (ca şi în întreaga armată română) nu exista încă o ierarhie a gradelor militare în accepţiunea de azi. Nu exista nici o şcoală specială pentru ei. Subofiţerii erau sanitari, subchirurgi, subfarmacişti, veterinari şi proveneau din militarii care rămâneau în armată după satisfacerea stagiului militar şi care se şcoleau practic pe lângă medici. Soldaţii şi gradaţii din formaţiunile medicale erau infirmieri, brancardieri, îngrijitori de cai, auxiliari.

statuieIMM
Statuia comemorativă a eroilor institutului căzuţi în Războiul de Reîntregire

În perioada interbelică “Institutul Sanitar Militar” cunoaşte o creştere a numărului de studenţi datorită avantajelor ce le oferea, avantaje oferite pentru sporirea numărului de medici militari care se dovedise neîndestulăror în Primul Război Mondial. În noiembrie 1920 se înfiinţează “Secţiile” din Cluj şi Iaşi ale “Institutului Medico Militar Bucureşti”, care însă nu vor funcţiona decât trei ani. Aşadar în aceşti trei ani funcţiona câte o formă de învăţământ medico-militar pe lângă toate facultăţile de medicină din România Mare: Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Prin Legea publicată în “Monitorul Oficial numărul 83” din 1921 se adoptă denumirea de “Institutul Sanitar Militar”. În 1926 se produce o reorganizare a institutului, iar în 1929 institutul primeşte drapelul de luptă. În institut se făceau acum şi cursuri de perfecţionare pentru ofiţerii sanitari. Din donaţiile personalului se ridică în curtea instituţiei o statuie ce comemorează eroii institutului căzuţi în Războiul de Reîntregire.

Ca în toată armata, în perioada interbelică, se renunţă la filiera de provenire a subofiţerilor şi maiştrilor din gradaţi şi se crează o “Şcoală de Subofiţeri Sanitari”, o “Şcoală de veterinari militari” şi o “Şcoală de Maiştrii în Aparate Ortopedice şi Instrumente pentru Serviciul Sanitar”, toate la Bucureşti.

AbsolventiIMM1
Absolvenţi ai “Institutul Sanitar Militar” defilând cu ocazia avansării lor
 

Ca şi în anteriorul Război Mondial, în 1941 personalul „Institutului Sanitar Militar” este mobilizat pentru front, funcţionând ca instituţie doar cu o redusă structură organizatorică. La 4 aprilie 1944 clădirea Institutului a fost lovită şi avariată serios de două bombe de aviaţie.

Din 1951 se revine la denumirea de „Institutul Medico Militar” iar în 1976 denumirea se schimbă în „Facultatea de Medicină Militară Bucureşti”.

După al Doilea Război Mondial pregătirea subofiţerilor sanitari  s-a făcut la Focşani, activităţile profesorale medicale fiind asigurate de către medicii spitalului militar din garnizoană.

În anul 1987 „Facultatea de Medicină Militară Bucureşti” se desfiinţează, optându-se pentru soluţia filierei indirecte – se întrerupea o lungă şi rodnică tradiţie.

Din toamna lui 1990 se reînfiinţează această prodigioasă instituţie de învăţământ superior medico-militară cu numele „Institutul Medico Militar” şi se înfiinţează „Secţia de Pregătire Medico-Militară Târgu-Mureş”, aparţinând de I. M. M.  Bucureşti, prin „Hotărârea numărul 585 din 21/05/90 privind înfiinţarea Institutului Medico-Militar”, emitent Guvernul României, apărută în „Monitorul Oficial numărul 235” din 23/09/1992 – „Guvernul României hotărăşte: ART. 1. Pe data prezentei hotărâri se înfiinţează Institutul Medico-Militar, ca instituţie militară de învăţământ superior, subordonată Ministerului Apărarii Naţionale, având sediul în municipiul Bucureşti şi o secţie în municipiul Târgu-Mureş.” Pregătirea medicală este asigurată de „Facultatea de Medicină Carol Davila Bucureşti”, respectiv „Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş”. Din noiembrie 2003 denumirea instituţiei ţârgu-mureşene se schimbă în „Catedra de Pregătire Medico-Militară Târgu-Mureş”.

În 2007 absolvă prima promoţie de medici militari în care au fost şi fete (în perioada de după al Doilea Război Mondial s-au mai şcolarizat fete, dar sporadic).

La nivel naţional învăţământul medico-militar se desfăşoară azi în „Institutul Medico Militar Bucureşti” şi cele două instituţii subordonate „Catedra de Pregătire Medico-Militară Târgu-Mureş” şi „Secţia de Instruire şi Perfecţionare Medico-Militară Focşani”.

Pe lângă activitatea medico-militară din ţară, personalul medical militar de toate gradele şi specialităţile şcolit în aceste instituţii militare de învăţământ medical de elită, participă azi activ în teatrele de război unde România este angajată sub egida N. A. T. O. sau O. N. U., ducând mai departe preţioasele tradiţii ale medicinii militare româneşti.

avansare 8
Promoţia 2013 a Institutului Medico-Militar


* material întocmit de maior Damian Dorin-Cristian, instructor la Catedra de Pregătire Medico Militară Târgu Mureş

Top