Motto: “TRADIȚIE – ONOARE - VOCAȚIE”
 

O problemă vitală a medicinii militare românești a fost și este învățâmântul – formarea și perfecționarea cadrelor medicale din armată.

Desigur că în Antichitate și în Evul Mediu învățământul medical militar nu a fost o preocupare a diriguitorilor noștri de atunci; chiar medicina ce se practica în campaniile militare era mai mult o încropire provizorie. Deoarece la noi nu exista nicio formă de învățământ medical (civil sau militar), cadrele medicale superioare – medicii – erau aduse din alte țări, îndeosebi din părțile Italiei, Franței, Germaniei, Austriei sau ale Greciei, în Evul Mediu; fiecare domnitor și mulți dintre boieri angajau astfel de medici străini pentru anume probleme de sănătate sau pe un termen mai lung. Dar grosul oștirii era deservit de către vraci, doftoroi, felceri, toți fără școală, autohtoni – mai puțin costisitori și mai mulți, care erau luați la război odată cu ceilalți militari din satele și târgurile unde locuiau sau activau.

De pe la anii 1800 începe să se simtă un nou suflu în țările românești: occidentalizarea, ce s-a făcut odată cu scăderea influenței turce și cu “importul de ideologie” de la Paris, Berlin, Viena, Roma. Aceste mutații din societate s-au propagat și asupra medicinii militare care începe să se racordeze mai activ de acum la ceea ce se întâmpla în Occident – din această perioadă datează și începuturile învățământului medico militar românesc.

Sediul Spitalului Ostirii - 1594
Ilustrație cu primul sediu al „Spitalului Oștirii”, mănăstirea construită la 1594 de Mihai Viteazul – sediu ad-hoc al primei forme de învățământ medical militar românesc.

În anul 1831 ia ființă Spitalul Oștirii “Mihai Vodă” din București – actualul “Spitalul Clinic de Urgență Militar Central Doctor Carol Davila”. El devine rapid cel mai important for medical al armatei române și o instituție de frunte a medicinii și științei românești. Problema cea mai importantă era crearea de cadre medicale, în special medici. Lipsa de personal medical autohton a determinat conducerea armatei să angajeze în cadrul acestui spital mai ales medici străini, dar, pe lângă acești medici se vor forma cadre medicale medii – avem aici germenii învățământului medico militar românesc. Astfel în acest spital a funcționat – la început fără vreo reglementare anume, o “Școală de felceri” – subchirurgi, frecventată de tineri aparținând “Strajei Pământești” (armata) și care ulterior constituiau personalul mediu al lazaretelor. Din 1842, la propunerea medicului Nicolae Cretzulescu se instituționalizează această “Școală de felceri” sub conducerea doctorului Gheorghe Polizu.

Și în cealaltă capitală, la Iași, în vara lui 1831 se pun bazele unui spital militar (numit azi, “Iacob Czihak”).

manualMed
Planșă din “Manualul pentru învățătura soldaților în campania sanitară” elaborat de primul comandant al spitalului militar ieșean, Iacob Czihak

În jurul anului 1830 se înființează școlă de felceri și de subfarmaciști și la Craiova. Aceste școli  aveau ca profesori medici militari și pregăteau tineri trimiși din armată ce puteau dobândi grade de subofițeri și specialitatea militară medicală medie – sanitari, felceri, subfarmaciști. Programul din aceste școli era mai ales unul practic. Personalul medical superior era adus sau școlarizat în continuare din străinătate, deci nu existau medici-ofițeri români, școlarizați în țară, maximul pentru un pământean fiind gradul de subofițer și pregătirea medicală medie. Dar foarte important de subliniat este că unii dintre fii boierilor români au început să se orienteze în efectuarea de studii medicale la Paris, Berlin, Viena ori Roma.

Sigur cea mai bună “achiziție” dintre medicii aduși vreodată din străinătate de către domnitorii români a fost Carol Davila. Acest străin va ajuta ca nimeni altul la “românizarea” medicinii noastre prin instituționalizarea ei la standarde (aproape) occidentale și prin înființarea primei școli pentru medici în România. Între anii 1853 – 1884, cât a activat la noi, se vorbește pe bună dreptate de “epoca lui Davila”, atât în medicina civilă cât și în cea militară. Una dintre realizările sale cele mai importante a fost dezvoltarea învățământului medical, construind din aproape în aproape, un sistem de învățământ medical militar și civil performant.

A început cu ceea ce deja exista: a reorganizat “Școala Ostășească de Chirurgie” de la “Spitalul Oștirii” din București împreună cu Nicolae Kretzulescu – reținem ca reper data de 4 decembrie 1855; trei luni mai târziu aceasta se transformă în „Școala Secundară de Chirurgie” cu program teoretic-liceal și sanitar-militar, dotată cu bibliotecă și muzeu anatomic. În epocă era mai cunoscută sub numele de “Școala lui Davila”. Școlarizarea era de patru ani și organizarea după model francez. Acum existau în incinta spitalului și câteva încăperi special destinate predării. Cifra de școlarizare era de cincizeci de elevi sanitari, dintre care jumătate erau destinați anume armatei, ceilalți pentru medicina civilă.

copertamanual

În anul 1857, când adversarii filoruși ai lui Davila fac demersuri pentru închiderea școlii motivând probleme financiare, acesta se adresează guvernului francez (!), care se obligă să mențină școala pe cheltuiala sa. Atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un “Opis domnesc” pentru menținerea tinerei instituții. Profitând de acest moment, Davila nu se mărginește la continuarea școlii secundare ci o transformă pe 16 august 1857 în facultate, numită “Școala Națională de Medicină și Farmacie”. Așadar “Școala Națională de Medicină și Farmacie” de pe lângă “Spitalul Oștirii Mihai Vodă” este prima formă de învățământ superior medical românesc ce pregătea ofițeri – medici, farmaciști și veterinari – ca și personal medical superior pentru spitalele civile. Școala avea o durată de opt ani, din care cinci de studii și trei de practică. Se obține echivalarea diplomelor școlii cu cele eliberate de facultățile din Franța sau Italia, absolvenții putând fi trimiși la doctorate în aceste țări, ulterior și în altele. În scurt timp “Școala Națională de Medicină și Farmacie” devine cea mai importantă instituție de învățământ superior de profil din zonă, ea fiind frecventată și de elevi din Moldova, Transilvania sau de la sud de Dunăre. În sfârșit exista o școală superioară de medicină românească și important pentru istoria medicinii militare românești este că ea a fost una militară!

student1859
Student la medicină militară - 1859 -

La 1 septembrie 1859 se împlinea un vis: cu ocazia festivității de închidere a manevrelor militate din Tabăra de la Florești-Prahova zece elevi ai „Școlii Naționale de Medicină și Farmacie” ce se aflau încartiruiți aici sunt ridicați la rangul de medic de batalion clasa II – asimilat gradului de sublocotenent. Erau primii medici militari români – născuți și școlarizați în România. Mai jos putem vedea un student la medicină miltară din acele vremi:

În 1859 școlala își schimbă reședința, urmând spitalul militar. Din anul 1860 se începe trimiterea absolvenților „Școlii Naționale de Medicină și Farmacie” în străinătate (Franța, Italia), cu bursă, pentru a-și continua studiile.

Ca urmare a dezvoltărilor din medicina militară, la 21 august 1862, prin “Înaltul Decret Românesc numărul 4629” a luat ființă “Corpul Ofițerilor Sanitari din Armată”, atestându-se astfel medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare. Se recunoștea o situație de fapt și se crea cadrul dezvoltării în continuare a medicinii militare. Data de 21 august este Ziua Medicinii Militare din România.

StatuieDavila
Statuia medicului inspector general Carol Davila

Cum am mai afirmat, medicina militară era “locomotiva” medicinii civile în acea perioadă. În 22 noiembrie 1869 se face un nou pas înainte: se înființează “Facultatea de Medicină din București” ca dezvoltare a mai vechii “Școli Naționale de Medicină și Farmacie”. Așadar învățământul medical românesc de la București a avut începuturile strâns legate de medicina militară. Construcția clădirii “Facultății de Medicină din București” a fost complet terminată abia în 1903 când s-a facut și inaugurarea statuii medicului inspector general Carol Davila, așezată în fața facultății ce poartă numele maestrului (statuia este opera valoroasă a lui Carol Storck).

În octombrie 1872 împăratul Franz Iosif a creat (în condiții specifice Imperiului Austro-Ungar) “Universitatea din Cluj”, din care făcea parte și  “Facultatea de  Medicină”. Din “Facultatea de Medicină Cluj” se va înființa în 1945 “Facultatea de Medicină Târgu Mureș”, numită azi “Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș”. În 1879 se înființează “Facultatea de Medicină de la Iași”.

Odată cu restructurările din 1869 prilejuite de înființarea “Facultății de Medicină din București”, armata nu mai controla ca înainte această instituție și au apărut probleme în școlarizarea medicilor militari.

Petrescu
Generalul medic academician Zaharia Petrescu

Din 1871 se obține aprobarea ca la „Facultatea de Medicină din București” să se școlarizeze în fiecare an de studii câte doisprezece “stipendiști” ai Ministerului de Război, dar metoda este curând abandonată. Urmează alte două încercări nereușite, în 1884 și 1892 (între timp, la 1882, se promulgase o „Lege a Serviciului Sanitar al Armatei”) de a școlariza medici pentru armată. Totuși anul 1884 este considerat în mod tradițional anul întemeierii „Institutului Medico Militar” – „Decret Regal numărul 2824” din decembrie 1883 publicat in „Monitorul Oficial numărul 2” din 23.01.1884. În 1884 se întocmește și un „Regulament de Ordine Interioară al Institutului”, iar comanda este dată generalului medic academician Zaharia Petrescu:

Modelul de funcțioanare era o adaptare a institutelor medico militare prusace și austriece. Pentru un timp instituția a purtat denumirea de „Internat Medico Militar” și școlarizează doar subofițeri (elevi „interni”).

demosten
Generalul medic Athanasie Demosthen

În sfârșit, începând cu anul universitar 1897-1898 a început să funcționeze fără întrerupere “Institutul Medico Militar” din București ca instituție de pregătire a ofițerilor medici, într-o clădire nouă – cea actuală, cu medicul general academician Zaharia Petrescu ca și comandant, succedat în 1899 de generalul medic Athanasie Demosthen:

Institutul funcționa tot pe lângă „Spitalul Militar Central București” (numit așa din 1859), iar din 1910 este subordonat direct Ministerului de Război – un nou pas înainte. Ca și în zilele noastre, studenții militari făceau pregătirea medicală la “Facultatea de Medicină” iar cea medico-militară în acest “Institut Sanitar Militar”. Disciplinele specifice de pregătire medico-militară erau: „Legi și regulamente medico-militare”, „Igienă militară”, „Medicină operatorie și anatomie topografică”, „Bolile armatelor”, „Epidemiologie clinică și oftalmologică”, „Bandaje și aparate de fractură”. Studenții militari aveau o uniformă de culoare neagră și chipiul de culoare roșie.

Între 1892-1897 a funcționat un „Institut Medico-Militar” și la Iași pe lângă spitalul militar de acolo.

Iată o fotografie cu personalul “Institutului Sanitar Militar” de la 1902 – aceiași locație (lângă Gara de Nord) și clădire centrală ca în zilele noastre:
 

IMM1902
Personalul “Institutului Sanitar Militar” - 1902
 

Până la 1914 institutul a dat armatei 322 medici și chirurgi, 20 farmaciști, 29 veterinari. Din 1916 „Institutul Medico-Militar” și-a încetat activitatea timp de doi ani iar studenții au fost încadrați în diferite funcții pe front.

Pentru subofițeri (ca și în întreaga armată română) nu exista încă o ierarhie a gradelor militare în accepțiunea de azi. Nu exista nici o școală specială pentru ei. Subofițerii erau sanitari, subchirurgi, subfarmaciști, veterinari și proveneau din militarii care rămâneau în armată după satisfacerea stagiului militar și care se școleau practic pe lângă medici. Soldații și gradații din formațiunile medicale erau infirmieri, brancardieri, îngrijitori de cai, auxiliari.

statuieIMM
Statuia comemorativă a eroilor institutului căzuți în Războiul de Reîntregire

În perioada interbelică “Institutul Sanitar Militar” cunoaște o creștere a numărului de studenți datorită avantajelor ce le oferea, avantaje oferite pentru sporirea numărului de medici militari care se dovedise neîndestulăror în Primul Război Mondial. În noiembrie 1920 se înființează “Secțiile” din Cluj și Iași ale “Institutului Medico Militar București”, care însă nu vor funcționa decât trei ani. Așadar în acești trei ani funcționa câte o formă de învățământ medico-militar pe lângă toate facultățile de medicină din România Mare: București, Iași și Cluj. Prin Legea publicată în “Monitorul Oficial numărul 83” din 1921 se adoptă denumirea de “Institutul Sanitar Militar”. În 1926 se produce o reorganizare a institutului, iar în 1929 institutul primește drapelul de luptă. În institut se făceau acum și cursuri de perfecționare pentru ofițerii sanitari. Din donațiile personalului se ridică în curtea instituției o statuie ce comemorează eroii institutului căzuți în Războiul de Reîntregire.

Ca în toată armata, în perioada interbelică, se renunță la filiera de provenire a subofițerilor și maiștrilor din gradați și se crează o “Școală de Subofițeri Sanitari”, o “Școală de veterinari militari” și o “Școală de Maiștrii în Aparate Ortopedice și Instrumente pentru Serviciul Sanitar”, toate la București.

AbsolventiIMM1
Absolvenți ai “Institutul Sanitar Militar” defilând cu ocazia avansării lor
 

Ca și în anteriorul Război Mondial, în 1941 personalul „Institutului Sanitar Militar” este mobilizat pentru front, funcționând ca instituție doar cu o redusă structură organizatorică. La 4 aprilie 1944 clădirea Institutului a fost lovită și avariată serios de două bombe de aviație.

Din 1951 se revine la denumirea de „Institutul Medico Militar” iar în 1976 denumirea se schimbă în „Facultatea de Medicină Militară București”.

După al Doilea Război Mondial pregătirea subofițerilor sanitari  s-a făcut la Focșani, activitățile profesorale medicale fiind asigurate de către medicii spitalului militar din garnizoană.

În anul 1987 „Facultatea de Medicină Militară București” se desființează, optându-se pentru soluția filierei indirecte – se întrerupea o lungă și rodnică tradiție.

Din toamna lui 1990 se reînființează această prodigioasă instituție de învățământ superior medico-militară cu numele „Institutul Medico Militar” și se înființează „Secția de Pregătire Medico-Militară Târgu-Mureș”, aparținând de I. M. M.  București, prin „Hotărârea numărul 585 din 21/05/90 privind înființarea Institutului Medico-Militar”, emitent Guvernul României, apărută în „Monitorul Oficial numărul 235” din 23/09/1992 – „Guvernul României hotărăște: ART. 1. Pe data prezentei hotărâri se înființează Institutul Medico-Militar, ca instituție militară de învățământ superior, subordonată Ministerului Apărarii Naționale, având sediul în municipiul București și o secție în municipiul Târgu-Mureș.” Pregătirea medicală este asigurată de „Facultatea de Medicină Carol Davila București”, respectiv „Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș”. Din noiembrie 2003 denumirea instituției țârgu-mureșene se schimbă în „Catedra de Pregătire Medico-Militară Târgu-Mureș”.

În 2007 absolvă prima promoție de medici militari în care au fost și fete (în perioada de după al Doilea Război Mondial s-au mai școlarizat fete, dar sporadic).

La nivel național învățământul medico-militar se desfășoară azi în „Institutul Medico Militar București” și cele două instituții subordonate „Catedra de Pregătire Medico-Militară Târgu-Mureș” și „Secția de Instruire și Perfecționare Medico-Militară Focșani”.

Pe lângă activitatea medico-militară din țară, personalul medical militar de toate gradele și specialitățile școlit în aceste instituții militare de învățământ medical de elită, participă azi activ în teatrele de război unde România este angajată sub egida N. A. T. O. sau O. N. U., ducând mai departe prețioasele tradiții ale medicinii militare românești.

avansare 8
Promoția 2013 a Institutului Medico-Militar


* material întocmit de maior Damian Dorin-Cristian, instructor la Catedra de Pregătire Medico Militară Târgu Mureș

Top